0%
Awesome
  • Criteria

 In anul 1998 Madalin Anghelescu a fost diagnosticat cu tetrapareza spastica, retard sever si sindromul Bourneville. 

“Fie ca era cald, ploua, ningea sau batea vantul aveam acelasi traseu: gradinita, scoala, recuperare si iar gradinita, scoala. La prima ora il duceam pe fratele lui Madalin la gradinita, mergeam vreo 2 statii cu tamvaiul, ma intorceam acasa, il pregateam pe Madalin si plecam. Pe drum Madalin plangea la fiecare statie si semafor cand oprea tramvaiul, plangea si cand asteptam noi in statie sau la semafor. Aveam intotdeauna la mine sticla cu ceai sau apa, biscuiti. Astfel avea ocupatie si uita de plans, in plus cantam sau recitam poezii tot drumul. N-am sa uit niciodata ziua cand a inceput sa spuna el poeziile.

 Madalin pe masura ce crestea devenea din ce in ce mai greu de dus in brate. A trebuit sa ne mutam. Cele 3 statii de tramvai au devenit 10, iar pana la statie mergeam 15 minute pe jos. Mergeam si simteam cum Madalin imi aluneca din brate, ca statia de tramvai e tot mai departe. Cu fiecare luna in care el crestea, ajungeam la poarta, de cele mai multe ori plangand, cu mainile si picioarele tremurand, simteam ca drumul imi aluneca de sub talpi, mergeam si plangeam, pana cand am fost nevoita sa renunt la recuperare.

In anul 2004 l-am inscris pe Madalin la scoala. Am optat pentru varianta la domiciliu din acelasi motiv pentru care am renuntat la recuperarea medicala. Nu a fost ceea ce trebuia, anul urmator am mers la un centru de zi special pentru copiii cu dizabilitati. Era ceva nou pentru el, am vazut o schimbare in bine, ii placea acolo, astfel ca am facut tot posibilul sa ajungem in fiecare zi. Daca cele 10 statii de tramvai au fost multe si a trebuit sa renunt, acum provocarea era enorma.

Schimbam trei mijloace de transport in comun, plus distantele de mers pe jos dintre acestea. Pentru Madalin era bine si nu a contat prea mult efortul meu, eram foarte entuziasmata si am reusit sa duc la capat acest efort, cu toate capriciile vremii: cald, frig, ger, ploaie, vant.  Mergeam si plangeam din cauza efortului dar si de bucurie ca el era bine. Mergeam prin ploaie si cand ajungeam la usa tramvaiului se inchidea in fata noastra, pleca fara ca cineva sa faca ceva.

De multe ori, cand urcam dupa o bucata de drum pe care alergam ca sa nu pierdem masina, cu mainile si picioarele tremurand de efort, ramaneam in picioare cu el in brate si tinundu-ma de bara de sprijin cu ambele maini, cu Madalin la mijloc pentru a putea rezista.

Nu putine au fost datile cand am fost apostrofata de ceilalti calatori ca stau pe scaun pana opreste masina in statie. Nimeni nu reactiona sa ma ajute, sa ma ridic de pe scaun, iar la coborat nici atat. Usile se inchideau peste noi, eram prinsi efectiv intre usi. Reactia celorlalti calatori era una deosebit de dura, acestia imi adresau cuvinte urate, in loc sa ma ajute.

Madalin a terminat astfel clasa a X a anul trecut. Nu are putere sa se ridice sau sa ridice ceva, nu poate manca singur, nu se poate misca fara ajutor, nu poate sa se imbrace, nu poate sa se joace, nu poate sa alerge, nu poate lucra, nu poate sa scrie.” Liliana Anghelescu